Dezamagirea e mai crunta decat orice medicament, nu se ia cu prescriptie, viata ti-o da din plin, pe nepregatite, si din pacate nu exista medicament conceput pentru alterarea altuia; iar, uneori, dezamagirea o duci ca pe un cancer sufletesc cu termen limitat. Si tu nu iti permiti chimioterapie sufleteasca.

The end

Advertisements

Stiu ca au trecut doi ani, dar vreau sa scriu despre asta, pentru ca ziua de 30 noiembrie 2015 a fost un moment de rascruce pentru mine. Suferisem foarte mult si inainte, dar nu pot sa explic cat de mult m-a afectat psihic (si fizic, la cat de intens a fost) toata situatia. M-a determinat sa ma schimb intr-o persoana extrem extrem de anxioasa, careia ii era frica de orice si oricine, nimic si nimeni nu mai parea real. A fost unul din cele mai oribile zile din toata viata mea pe acest pamant. Desi nu ma mai afecteaza acum situatia, totusi si anul asta o sa ma celebrez pe mine insami pentru toata munca pe care am avut-o cu persoana mea ca sa trec peste. Am realizat ca episodul acela inca ma afecteaza astazi in anumite momente, in sensul ca toata neincrederea si suferinta de atunci ma fac in continuare sa iau decizii proaste. Din simplul motiv ca uneori inca presupun de la inceput ca acea persoana isi va bate joc de mine, asa ca aleg raul, pentru ca de ce nu, oricum o sa sufar. Proasta filozofie de viata, stiu.

In fine, sunt cu totul alta persoana de atunci, am trecut prin lucruri poate la fel de dificile (cu siguranta), dar a durat foarte mult timp si au fost luate foarte multe decizii de mare importanta ca sa ajung aici in final. Inca imi e greu, dar imi stiu foarte bine prioritatile astazi, si desi uneori ma impiedic singura sa iau decizii corecte si bune, macar sunt constiente de ele. Nu cred ca mai e o persoana sa imi fie apropiata pe bune, sa o las in lumea mea- i-am expulzat din inima mea pe toti  care mi-au facut rau (da, sunt cam multi), iar acum sunt foarte exigenta cu timpul si rabdarea mea. Doar daca da cineva semne ca are intentia sa ma calce in picioare, nici macar nu ma mai sinchisesc sa ma razbun cum o faceam inainte- sterg numar de telefon, numele din viata mea si pa.

Ce vreau eu sa spun cu toata postarea asta aiurea organizata e ca stiu, crede-ma, ca stiu cum e sa nu intelegi cum poti sa treci peste o situatie oribila, atat de oribila incat te schimba in toate modurile posibile. Si sfatul meu e sa incerci sa te focusezi pe munca cu tine insuti, nu cu ceilalti – e suficient timp si pentru karma si razbunari. De asta inca mai lupt pe pamantul asta, inca mai ma trezesc dimineata, pentru ca stiu ca sunt oameni care au trecut peste, si se poate, si va veni o zi in care o sa zambesti din nou.

Eu și copacul

Ma uit la copacul din fata blocului și îmi dau seama cât de mult semănam. A rămas cu jumătate din frunzele pe care le-a avut atâta timp. Cu fiecare zi ce trece, copacul rămâne fără o frunza, fără trei, fără zece. Empatizez cu el. In tot timpul asta trăit pe pământ, din mine s-au desprins prietenii, iubiri, momente, zâmbete, lacrimi, oameni precum frunzele copacului. Încet-incet, am rămas singura. Doar cu gândurile, cu crengile rămas dureros dezvelite. Eu și copacul avem multe in comun. Acum vântul si temperatura scăzută ne izbesc in singuratatea noastră. Nu mult o sa dureze pana când un strat de zăpada ne va îmbraca durerea și dorul, pentru a le adormi, pentru a le astupa o vreme. După câteva momente, am realizat cu un început de zâmbet ca totuși va trece vremea rece, iar primăvara ii va da copacului in timp o noua frunza, trei, zece, pana când podoaba sa va fi verde ca smaraldul și plină ca o inima care renaște. M-am bucurat pentru copac, pentru ca acum știu ca va trece vremea rea și la mine, iar pentru tot ce am pierdut in anii ăștia, primăvara îmi va da înapoi înzecit, ceva mai bun și mai cald. Îmi va renaște podoaba, și după atâta timp și vreme, voi avea noi șanse la fericire.

A fost culoare, o culoare putreda de iubire, tigari si miros dupa furtuna.

Am auzit verde, am pasit violet, dar mereu am iubit rosu. Uneori mai ramaneam fara mina, uneori ma ascutea prea tare. Albastra mi-a fost strigarea de ajutor, neagra sinuciderea. Am tipat galben, dar am adormit maro. M-am impacat azuriu si am fugit alb. Viata mi-a fost curcubeu, dar acum vad transparent. Stii ce zic?

 

-gandurile creionului cu inima franta

Tu ce iubești?

Am citit zeci de cărți, m-am uitat la sute de filme, am întrebat o groaza de necunoscuți, practic am căutat peste tot o definiție a dragostei. Nu ca as vrea sa o teoretizez, sa o transform intr-o ecuație, doar îmi doresc sa ii aflu secretul.

Sunt fascinata de fiecare răspuns, de fiecare viziune asupra iubirii. Unii mi-au povestit despre mama lor, despre pictura, alții despre “curva aia pe care am iubit-o in draci”, despre “serile caterinca cu prietenii”, despre cuvinte și despre husky-ul de acasă. Fiecare iubea diferit, fiecare iubea altceva.

Eu iubesc doi ochi albaștrii, iubesc marea, iubesc vara la orice ora, iubesc sa pictez fără sens, iubesc filmele romantice clișeice, iubesc vinul roșu, iubesc conversațiile de suflet și conversațiile inteligente, iubesc primele guri de cafea dimineața, iubesc sa fumez noaptea pe geam când e cerul senin plin de stele, iubesc sa fiu blonda, iubesc senzualitatea, flirtul și ciocolata cu alune, iubesc mirosul de cocos și florile de bujor, iubesc 3 poezii pe care le păstrez in telefon, iubesc plicul cu amintiri așezat in biblioteca, iubesc numele Vlad (și anumite persoane cu acest nume), iubesc calitatea in orice, iubesc sa citesc ore întregi, iubesc sa visez chiar și coșmaruri, iubesc sexul bun, iubesc pizza Capriciosa, iubesc umorul și iubesc faptul ca nu duc deloc lipsa de el, iubesc spontanul și curajul, iubesc multe și o sa continui sa iubesc și mai multe.

Tu ce iubești?

S Note

Stau de o ora pe marginea geamului, iar in acest moment mi s-a intamplat exact ce aveam nevoie ca sa ma urc si sa cad. 4 etaje. 4 etaje nu stiu cat sunt suficiente ca sa se intample ce vreau.

Nu mai am cum sa tin atata durere in mine. Nu mai credeam ca e posibil sa se intample altceva ATAT de grav. Mi-am promis ca nu o sa imi fac rau. Dar asa toate lumea promite, si totusi nimeni nu se tine de promisiuni.

M-am saturat sa fiu in halul asta de folosită. M-am saturat sa iubesc pe fiecare om care nu poate sa ma iubească inapoi. M-am saturat sa iert cand nimeni nu ma iarta pe mine. M-am saturat sa fiu bolnava. M-am saturat sa imi fac griji pentru oameni, dar nimeni nu se sinchisească sa aiba grija de mine cand imi scuip plamanii pe jos, cand febra ma arde la fel cum ma arde sufletul.  M-am saturat sa imi fac speranțe ca intru la facultate. M-am saturat sa sper ca plec din tara. M-am saturat sa fiu singura. M-am saturat SA FIU MINTITA. M-am saturat sa ma simt ca ultimul nimic. M-am saturat sa ii vad pe ai mei cum suferă. M-am saturat sa fiu mereu “ok” ca sa nu cedeze ei. M-am saturat sa plang de fiecare data cand deschid ochii. M-am saturat sa plang de fiecare data cand închid ochii. M-am saturat atat de rau. M-am saturat sa fiu mereu atenta cu mine sa nu imi fac vreun rau. M-am saturat sa tot. Nici macar nu sunt in depresie. Nici nu stiu cum se numeste sentimentul constant de explozie interioară, de durere de care nu am citit in nicio carte. Pentru ca citesc. Mult. Altceva nu pot sa fac decat sa citesc. Pentru ca la un moment dat, fiind prinsă in informații, uit ca mor pe interior sau exterior, asa ca nu mai plang. Dupa închid cartea si plang iar. Iar si iar. Si dupa o luna, am încetat sa plang. Acum doar simt junghii in fiecare părticică a corpului. Doar simt si zambesc, pentru ca am responsabilități. Pentru ca sunt workaholic poate poate uit. Dar nu e asa. Imi vine sa zbier, pentru ca am uitat cum e sa razi din suflet. Sa simti liniște. Sa fii fericit. Am uitat. Si am avut atat de putine ZILE in anul asta in care am fost doar fericita. Pot sa le număr la o mana. Si nu pot sa mai trăiesc asa. Am trait ani doar cu cateva zile fericite. Nu e normal. Nu e deloc, dar deloc normal.

Si nu mai stiu ce sa fac ca sa se rezolve. Am incercat tot. Poate doar yoga a ramas.

 

Sunt pe marginea geamului si nimic si nimeni nu imi oferă o speranta sa nu o fac. Si partea cea mai nasoala? Am ajuns in punctul in care nici eu nu mai pot sa imi dau singura speranta.

 


Fix dupa ce am postat asta, m-a sunat un prieten sa iesim. Poate pana la urma exista o speranta pentru mine.