Stau de o ora pe marginea geamului, iar in acest moment mi s-a intamplat exact ce aveam nevoie ca sa ma urc si sa cad. 4 etaje. 4 etaje nu stiu cat sunt suficiente ca sa se intample ce vreau.

Nu mai am cum sa tin atata durere in mine. Nu mai credeam ca e posibil sa se intample altceva ATAT de grav. Mi-am promis ca nu o sa imi fac rau. Dar asa toate lumea promite, si totusi nimeni nu se tine de promisiuni.

M-am saturat sa fiu in halul asta de folosită. M-am saturat sa iubesc pe fiecare om care nu poate sa ma iubească inapoi. M-am saturat sa iert cand nimeni nu ma iarta pe mine. M-am saturat sa fiu bolnava. M-am saturat sa imi fac griji pentru oameni, dar nimeni nu se sinchisească sa aiba grija de mine cand imi scuip plamanii pe jos, cand febra ma arde la fel cum ma arde sufletul.  M-am saturat sa imi fac speranțe ca intru la facultate. M-am saturat sa sper ca plec din tara. M-am saturat sa fiu singura. M-am saturat SA FIU MINTITA. M-am saturat sa ma simt ca ultimul nimic. M-am saturat sa ii vad pe ai mei cum suferă. M-am saturat sa fiu mereu “ok” ca sa nu cedeze ei. M-am saturat sa plang de fiecare data cand deschid ochii. M-am saturat sa plang de fiecare data cand închid ochii. M-am saturat atat de rau. M-am saturat sa fiu mereu atenta cu mine sa nu imi fac vreun rau. M-am saturat sa tot. Nici macar nu sunt in depresie. Nici nu stiu cum se numeste sentimentul constant de explozie interioară, de durere de care nu am citit in nicio carte. Pentru ca citesc. Mult. Altceva nu pot sa fac decat sa citesc. Pentru ca la un moment dat, fiind prinsă in informații, uit ca mor pe interior sau exterior, asa ca nu mai plang. Dupa închid cartea si plang iar. Iar si iar. Si dupa o luna, am încetat sa plang. Acum doar simt junghii in fiecare părticică a corpului. Doar simt si zambesc, pentru ca am responsabilități. Pentru ca sunt workaholic poate poate uit. Dar nu e asa. Imi vine sa zbier, pentru ca am uitat cum e sa razi din suflet. Sa simti liniște. Sa fii fericit. Am uitat. Si am avut atat de putine ZILE in anul asta in care am fost doar fericita. Pot sa le număr la o mana. Si nu pot sa mai trăiesc asa. Am trait ani doar cu cateva zile fericite. Nu e normal. Nu e deloc, dar deloc normal.

Si nu mai stiu ce sa fac ca sa se rezolve. Am incercat tot. Poate doar yoga a ramas.

 

Sunt pe marginea geamului si nimic si nimeni nu imi oferă o speranta sa nu o fac. Si partea cea mai nasoala? Am ajuns in punctul in care nici eu nu mai pot sa imi dau singura speranta.

 


Fix dupa ce am postat asta, m-a sunat un prieten sa iesim. Poate pana la urma exista o speranta pentru mine.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s